Ce se afla mai jos de acest post

sunt eseurile mele. Plus un ultim comentariu de la sfarsitul anului I. Am mai crescut de atunci. Gandurile de mai jos au ramas inca.

Ultimul

Ieri am dat ultimul examen din anul I. M-am dus la el cu gandul sa scap si am iesit gandindu-ma ca am iesit de tot din anul I.

O reactie ciudata, ar zice unii prieteni si chiar eu in alte ipostaze... nu sa te bucuri, nu sa sari in sus, nu sa te imbeti sau sa te duci la petrecerea facultatii.

Pana una alta, am iesit din scoala, am intrat in vacanta, o sa intru iar in scoala, apoi in vacanta... apoi in scoala... apoi ies de tot. Vad eu pe unde mai intru.

Asta e viata ta!!

Te naşti, plângi, după ce primeşti prima palmă din viaţă, şi apoi porneşti în viaţă animat de gândul că e frumoasă şi doar de-aia o trăieşti. Uiţi cât de bine a fost în burta mamei pentru că oricum nu mai ai cale de întoarcere, uiţi ce a fost înainte de burta mamei, cine ştie ce altă minunăţie, uiţi şi că ai plâns de-ai rupt pământul când ai ieşit că doar asta nu e amintire cu care să-ţi începi viaţa într-un loc. Aşa că te îndoctrinezi repetându-ţi în fiecare zi vorba aia '' Viaţa e frumoasă! '', deşi nu ştii nici cine a zis-o prima dată şi nici dacă este adevărată. Dar decât să-ţi aduci aminte că ai plâns… merge orice deocamdată. Pe măsură ce timpul trece, tu creşti, creşti, uiţi de treaba mai puţin plăcută cu boceala, uiţi şi de orice zicală pe care încercaseşi să ţi-o bagi în cap, eşti de fapt cam în aer cu starea ta de spirit. Nu e rău, dar nu e nici bine. E aşa … ceva de genul… trăiesc în fiecare zi, mănânc în fiecare zi, merg în fiecare zi, fac ceva în fiecare zi! Uiţi şi de asta. Apoi vezi că în fiecare zi, în afară de faptul că trăieşti, mai apare şi câte o problemă, …două, …trei, …patru. Dai din umeri şi zici că na… asta e! Mergi ca un bezmetic prin viaţă şi te loveşti de toate zidurile, lovituri care, venind vorba îţi iau din viaţă şi te îmbolnăvesc, astfel încât din faţa ta luminoasă şi netedă rămâne un fel de penumbră pe sub ochi şi o întunecare generală pe toată întinderea chipului tău. Impactul cu zidul este de obicei violent şi te învineţeşte. Astfel, îţi dai seama că de la fostul tău slogan '' Viaţa e frumoasă! '' ai ajuns pe nesimţite la unul mai dureros '' Viaţa e o buşitură! ''. Sau o serie de buşituri, dacă vrei să fii mai realist. Trece vremea şi peste problema asta. Ajungi iar să nu-ţi mai pese. Laşi viaţa să te depăşească, evitând orice zid care te-ar putea lăsa cu o nouă vânătaie. Acum eşti preocupat doar de vindecarea vechilor vânătăi (procedeu dureros şi de durată) şi de evitarea tuturor zidurilor care se ivesc în drumul tău. Bine, că nu eşti sfânt şi te mai buşeşti ca tot omul, din când în când. Înjuri şi-ţi dai seama că mai ai o pată pe corpul tău, iniţial imaculat, de curăţat. Aşa că te înhami bine la treabă şi dai şi freci până se curăţă. Sau până dai cu capul de alt zid.
Vine o vreme apoi când obstacolele din cărămidă sau BCA se împuţinează. Nu mai ai puterea să te bucuri ca-n tinereţe, dar oricum, în sinea ta eşti mulţumit că măcar o să ai mai puţin de lucru. Dar zidurile încep să se împuţineze atât de mult încât cu scepticismul căpătat de la viaţă, începi să intri la bănuieli. Că… de ce oare? Ce e asta, o glumă? Păi tu mai ai chef de glume? La un moment dat, nu mai apare nici un zid la orizont. Nu-ţi vine să crezi! Dup-atâta chin şi muncă, să răsară soarele? Apoi, ca un fulger, cu viteză (nu mai ştii dacă a sunetului sau a luminii, că oricum amândouă sunt prea rapide pentru tine şi chiar aşa, tu nu mai vezi bine nici cu ochelari) vine-un zid mare, negru, fioros, nici din cărămidă, nici din BCA, de care încerci să te fereşti dar dai cu capul în el, şi mori. Te-ai lovit prea tare. Te-ai lovit aşa de tare, încât de data asta nu mai ai nici o vânătaie. Şi celelalte, au dispărut şi ele… te pregăteşti de al treilea tău slogan din viaţă: '' Mens sana in corpore sano '' dar nu apuci să-l grăieşti că observi un lucru ciudat: '' mens sana '' ai, dar '' corpore sano '' nu. De fapt, după ce vrei să te pipăi, observi că nu ai nici un fel de '' corpore ''. Rămâi uluit preţ de câteva secunde, şi apoi îţi zici că asta e! Te-oi fi născut tu plângând dar ai murit tăcând, cu o palidă lumină la capul tău!

Oborul - Inca supermarket al zilelor noastre

Libertatea are prin definiţie multe feluri şi o infinitate de nuanţe. Are ca trăsătură
principală posibilitatea de a alege, însăşi garanţia libertăţii. Cu cât mai multe opţiuni, cu atât mai multă libertate. În cele ce urmează, ne vom referi la libertatea cumpărătorului cu mijloace financiare limitate de a alege. Până la urmă, fiecare dintre noi trebuie să aibă mai mult de o opţiune…

Într-o zi ca toate zilele de final de săptămână, tot bişniţarul, negustorul, papucarul şi cine mai doreşte se duce să se expună şi să-şi expună marfa în târg. Bună, proastă, mai mult proastă decât bună, el se scoală nu mai târziu decât sfântul Soare şi se duce să-şi vândă marfa. Au tot interesul, pentru că cei mai mulţi din asta trăiesc.

Tot în aceeaşi zi de final de săptămână, ploieşteanul de rând (bogat, sărac, mai mult sărac decât bogat) se duce la târg să-şi îmbogăţească “patrimoniul” personal cu încă un obiect de preţ. Preţ mic al unui obiect prost – de calitate îndoielnică – cum vreţi – dar care este al tău şi pe care nimeni nu ţi-l poate lua.

Astfel, din zorii zilei până în amiaza târzie, cererea se întâlneşte cu oferta şi se contopesc într-o mare de oameni şi tarabe ce ocupă un spaţiu de cam 10 000 m2 (1 ha, ca să înţeleagă tot românul) din terenul public al zonei Ploieşti Obor.

În patrulaterul cu unghiuri aproape drepte descris mai devreme, găseşti tot ce vrei şi ce nu vrei. Văzut din perspectivă, îţi poate apărea ca un fals nereuşit al lui Picasso. Dar cum suntem pe plaiuri româneşti să ne întoarcem în locul unde strada Gârlei se întretaie cu strada Ostaşilor, iar strada Apelor dă în strada Oborului. Aici, diversitatea îşi află locul. Pentru ca bogăţia ofertei să nu te ia pe nepregătite, în păduricea (sau ce-o fi acea adunătură de copaci gârbovi şi iarbă călcată în picioare) ce separă drumul oborului de şosea, unii dintre negustori (printre care şi câţiva manufacturieri cu căciuli tricotate sau curele din piele tăbăcită) îşi aşează marfa pe folii de plastic, iar ei, negustorii se aşează în comfortabile scăunele de pescuit menite să-i ţină treji pentru gospodărirea mărfii, aşa cum făcea şi Prâslea păzind noaptea merele de aur.

Numai că aceştia numai mere nu au de vânzare, ci piese de schimb uzate, aparate de radio Nshica şi walkman-uri "Panasonic". Mergând mai departe, cumpărătorul de rând se loveşte de mirosul greu al unei zile de târg. Parcurgând strada Oborului dai de clădiri în toată regula, cu ciment şi BCA (nu tablă şi ţinte), unde îşi au locul sediile magazinelor de construcţii. Ajuns în perimetrul târgului propriu-zis, ţi se adună în faţa ochilor mai multe secţiuni, fiecare cu specificul său. Sunt în total cam 8 sectoare unde toţi negustorii, bişniţarii sau tarabagii care au un punct comun se adună în spatele unor garduri ruginite de sârmă pe nişte tarabe din beton sau tablă, cam “ciobite” din colţ în colţ.
Cum intri, pe dreapta, e locul fostei “pieţe a ruşilor” unde acum, urmaşii lor, români neaoş vând cărţi vechi, blugi de firmă (chinezească), unelte chinezeşti de pescuit, mături, vechituri, miere, seminţe şi covrigi. Deşi eşti tentat să zici că şi mierea, seminţele şi covrigii sunt tot chinezeşti, te inşeli. Dar nu-i o problemă, că ai timp în tot tîrgul să-ţi dai dreptate.
Trecând în următorul sector, dai de fierării de tot felul, învechite şi ruginite, dar care mai funcţionează, în virtutea inerţiei, din moment ce sunt scoase la vânzare. Te uiţi în jurul tău (deşi nu vezi prea bine din cauza mării de oameni ce se înghesuie în tine) şi vrei să-ţi găseşti un drum de ieşire.

Pentru a evada, îţi calci şi tu pe inimă precum şi pe marfa cea generos întinsă pe jos a comercinaţilor, astfel încât te împiedici de o tastatură îngălbenită şi calci pe nişte rulmenţi scoşi din deruginol pentru a fi readuşi în “sfera productivă”. Te scuzi, mai cu juma' de voce, omului că i-ai stricat marfa şi o tuleşti ca să nu aibă timp să te pună să o plăteşti.

Văzându-te ieşit, îţi continui periplul prin locul în care te afli. După vreo două dughene (să-mi fie iertat, dar altfel nu ştiu cum să le numesc) în care se servesc mici leşinaţi şi bere trezită (în disonanţă cu cei care o consumă), dai de un bătrânel (cu barbă deasă şi cu păr probabil cărunt dacă l-ar fi avut) ce vinde raţe împăiate şi alte păsări fără viaţă, dar viu colorate.

Se vede apoi la orizont agroalimentara, plină de cartofi (câteva camioane), cereale vândute la dublă (dintre care mai răsărite: grâul, orzul, ovăzul, soia şi meiul, mei care reprezenta pe timpuri grâul dacilor) şi alte roade procesate ale câmpului, ca: mălaiul, tărâţele şi huruiala. Aici este locul unde Hansel şi Gretel s-ar simţi ca la ei acasă, având destule boabe încât să-şi lase urma chiar dacă ar face înconjurul lumii.

Tot în acest sector există şi o mică piaţă, cu ofertă bogată pentru dimensiunile sale reduse: de la varză la banane, plus floricele sau popcorn ca să înţeleagă tot tineretul. Impresia lăsată de această frântură este una bună, pentru că atât marfa (în afară de banane) cât şi producătorii sunt româneşti 100%.

Urmându-ţi drumul, dai de lemnărie (stinghii, stâlpi, cherestea, chiar şi mobilă) pentru construirea şi mobilarea unei viitoare case.

Mai apoi, târgul se continuă cu exact lucrurile de la început, trecând printre haine, biciclete, cafea, corpuri de iluminat şi ajungându-se la seminţe şi covrigi. Astfel se închide un cerc, pe care, aproape în fiecare duminică ploieştenii cu ceva bani în buzunar (nici prea mulţi, dar nici deloc) îl străbat în căutare de noi achiziţii.

Niciodată nu eşti liber. Întotdeauna ai ceva de dat. Un blug, un ban sau o vorbă bună, nici una dintre acestea nu îţi este oferită gratuit. Astfel, eşti liber până când trebuie să plăteşti ceea ce cumperi. Sau până când trebuie să îţi vinzi marfa. De fapt, eşti liber până când TREBUIE.

Chiar asa...?

O întrebare frecventă în zilele noastre este aceea ,,până când?''. Până când vom mai îngheţa de frig în staţie aşteptând autobuzul care nu mai vine? Până când va trebui să fii politicos cu toată lumea şi să suporţi toanele tuturor? La prima întrebare chiar nu găsesc un răspuns care să mă satisfacă, dar la a doua am unul destul de mulţumitor: până când vei dori sa te opreşti. Iar dacă în momentul în care am pus întrebarea discutam despre toleranţă, de când am aflat răspunsul se poate vorbi de intoleranţă. De ce trebuie neapărat să-l suporţi pe cel de lângă tine? De fapt, chiar nu trebuie, acest lucru ţi-a fost impus de lumea în care trăieşti, dar e un lucru cu care poate nu consimţi.
Toleranţa aceasta e foarte complicată, pentru că ea vine ca o constrângere a unei constrângeri. Trebuie să fii tolerant cu ceilalţi pentru ca, la rândul lor, ei să fie toleranţi cu tine. Eşti tolerant pentru că ei reprezintă societatea, mediul în care trăieşti. Este nu numai un lucru pe care îl faci, ci pe care TREBUIE să îl faci, cât timp nu vrei să fii singur. Atât ,,a vrea" cât şi ,,a trebui" acţionează ca o constrângere asupra eului tău, impunându-ţi anumite bariere peste care nu îţi permiţi să treci. Astfel, tu nu eşti niciodată liber, ci constrâns de chiar propriile necesităţi, cum ar fi nevoia de comunicare, de interacţiune cu alţi oameni, total diferiţi faţă tine. Astfel, pentru a convieţui în asemenea diversitate acaparatoare, ai nevoie de toleranţă, ca un instrument al supravieţuirii.
Poate de aceea, după ce, în sfârşit vine autobuzul şi ne urcăm în el, nu vorbim cu ceilalţi oameni. Fiecare este scârbit de imensul compromis pe care îl face cu propria personalitate, pentru a supravieţui în jungla de intoleranţă tacită, ascunsă în spatele măştilor ce acaparează tot autobuzul.
Dar ciudata relaţie dintre noi şi ceilalţi nu se opreşte aici. Sunt multe conexiuni pe care mintea le face, dar pe care corpul le ignoră voit. Văzând în ce vădit conflict te afli cu propriul tău spirit din cauza unui lucru pe care nu îl poţi controla, mai mult, el fiind controlorul (lucru care te înfurie la culme, e ca şi cum ar trebui să faci pace cu cel mai mare duşman al tău, pentru că nu ai destulă armată cu care să-l răpui, el având de n ori mai mulţi oameni decât tine), te întrebi dacă merită atât de mult consum sufletesc pentru un lucru despre care ai uitat cât îţi este de important (vital chiar), pentru deplina ta desăvârşire.
Te afunzi tot mai mult în gânduri pe această temă şi ajungi în cele din urmă la o concluzie care nici măcar nu dă dreptate credinţei tale de la începutul raţionamentului: e mult mai important să fii tolerant cu ceilalţi (astfel încât şi ei să fie cu tine), decât să ţii prosteşte de un orgoliu, pe care, culmea, îl ai tocmai din toleranţa celorlalţi faţă de tine.
Buimăcit de asemenea concluzie neaşteptată, te trezeşti din somnul în care îţi cufundaseşi gândirea, îţi corectezi strâmbătura feţei într-un zâmbet mieros şi nişte ochi ca de pisică, pe care îi ţinteşti asupra omului de lăngă tine din autobuz. Văzând această schimbare bruscă a fizionomiei tale, omul se trezeşte şi el din gândirea sa, îşi corectează şi el încruntarea feţei (şi săgeţile ochilor pe care ţi le aruncase preţ de un ceas înainte), pune un zâmbet cuminte şi rămâne uitându-se la tine. Vă uitaţi unul la altul, zâmbind stânjeniti, dându-vă seama că doar cu câteva momente în urmă, aveaţi expresiile celor care urmau să se ia la bătaie. Zâmbiţi, ştiindu-vă obligaţi să vă arătaţi toleranţa. Sunteţi prizonierii zâmbetelor voastre.

De la un om sanatos

Sănătatea mintală nu înseamnă nimic. Este acea stare de manifestare a materiei care nu face nimic, nu deranjează pe nimeni şi nu atrage atenţia nimănui asupra ei. Cei sănătoşi mintal nu se disting cu nimic între ei. Ei sunt puşi în lumea asta pentru ca cei care au cu adevărat activitate să iasă în evidenţă.
Nu ştiu ce să scriu şi cum să scriu, pentru că mă consider ca făcând parte din prima categorie de indivizi. Sunt un om care nu face nimic, care nu se deosebeşte cu nimic de masa de oameni întregi la cap din faţa lui, din spatele lui, din stânga şi din dreapta lui. Sunt un om pus în lume pentru a-l arăta cu degetul pe cel ce distinge din mulţimea în care mă aflu, care se individualizează şi mărunţeşte imensa adunare de creiere amorfe.
El, cel care a gândit cum să iasă din turmă, e considerat nebun pentru imensa neruşinare pe care şi-a permis-o. El este nebunul, cel care a părăsit confortabilul culcuş făcut din carne şi creier de om din faţa, din spatele, din stânga şi din dreapta lui. El e cel care a zis nu, când în tot corul răsună da.
Pentru că atunci când zece oameni spun da, iar unul spune nu, gestul celui din urmă este considerat anormal, toată atenţia se îndreaptă asupra negatorului acelei afirmaţii generale. De ce a zis el nu, când a văzut că toţi au considerat altfel? Ce pornire misterioasă l-a împins pe el s-o ia la stânga, când toată lumea o ia la dreapta. De ce să plece oaia din turmă, când şi-aşa turmei îi e greu să păstreze drumul? Ce face oaia singură în pustie, fără căldura blănii altor patru oi ce ar fi trebuit s-o înconjoare? Şi în plus pe noi nu ne doare atât de mult de oaie, cât de binele turmei, o blană fiind plecată, alte patru blăni vor suferi de frig, pentru că cele patru oi se vor zgândări, iar turma se va deruta. Astfel, de ce să pătimească o întreagă adunare de capete luminate, dar zgribulite, din cauza uneia cu blană neagră, sufocată de căldura celor patru oi înconjurătoare? Nu e corect!
Ajungând la această concluzie, turma, revoltată, dă o pedeapsă aspră iniţiatorului revoltei. Trebuie precizat că, în confuzia generală şi panica creată de acest major dezechilibru al stării de normalitate, alte oiţe naive şi neascultătoare, cu firi cam rebele şi fire creţe crescute pe cap, au plecat în pribegie alături de oaia cea mai creaţă şi cea mai neagră din turmă. În tot acest timp se instaurează o stare de frig între oile cele cuminţi, rămase pe poziţii, care acum pătimesc fără vină. Pentru ca pedepsa să fie dusă la bun sfârşit, o celulă de criză se întocmeşte ad-hoc şi se decide ca o comisie să se plece imediat în căutarea fugarilor. Urmele acestora sunt reperate cu uimitoare rapiditate şi perseverenţă, fiind dat că timpul presează constant umerii oilor albe, care intră într-o stare de treptat îngheţ, din cauza curentului provocat de lipsa acelor patrupede "năstruşnice". Urmărirea continuă, devenind din ce în ce mai palpitantă, pe măsură ce comisia se apropie de fugari.
Până la urmă, fugarii sunt prinşi (se constată ulterior că oile prinse aveau de fapt blana albă, doar mintea li se înnegrise) şi cu chiu cu vai, imobilizaţi. O oaie mai creaţă încă dă din picioare, alta se zvârcoleşte, iar alta se învârte spasmatic prin iarbă. Important este că în lipsa lor, turma s-a reorganizat, ocupându-se spaţiile goale cu alte oi, iar rebelele nu mai au locul asigurat în comunitate. Totuşi, pentru ca efortul făcut pentru prinderea lor să nu fi fost în zadar, se hotărăşte ca acestea din urmă să fie reprimite la porţile turmei, cu toate că vor fi izolate, nemaifiind locuri disponibile în alte părţi.
Cam aşa văd eu deosebirea între un sănătos mintal şi un nesănătos mintal. După ce aceia care au reprezentat un potenţial pericol pentru societate, (pentru simplul fapt că e prea solicitant să încercăm să-i înţelegem, să acceptăm că cineva gândeşte altfel decât majoritatea) au fost reduşi la tăcere, internaţi într-un ospiciu, unde îşi au nebunii locul şi unde chiar devin nebuni prin voinţa noastră tacită, viaţa noastră reintră în normal.
Toţi ştim, dar nu vrem să acceptăm. Ne uităm unii la alţii şi suntem de acord în sinea noastră, că oile negre sunt cele care au pus în mişcare toată turma, că datorită lor ne-am oprit din periodicitatea gravităţii noastre, am accelerat, ca să le prindem din urmă. Ştim că ne oprisem, iar motivul pentru care am mers mai departe, am evoluat, este acela că ne-am luat după ele.

D'ale lui Caragiale

Dl. B. - Tu ştii ce se zice despre…
Dl. S. - Despre… cine?
Dl. B. - E… cum despre cine? Ştii tu!
Dl. S. - Da? Ştiu?
Dl. B. - Păi, ştii! Cum, nu ştii?
Dl. S. - A, ba da… ştiu… cum să nu… toată lumea ştie. Să fii prost să nu ştii!
Dl. B. - Adevărat. Şi, ce părere ai?
Dl. S. - Eu?
Dl. B. - Da, tu. Păi, cine altcineva?
Dl. S. - Opinia mea este una care cred că face notă discordantă cu alte păreri asupra lucrului despre care discutăm… ştii dumneata, eu am o viziune de ansamblu diferită… am un spectru mai larg… privesc şi prin alţi ochi toată această poveste controversată şi bulversantă în acelaşi timp..
Dl. B. - Da, da… cu siguranţă. Susţin afirmaţiile tale cu toată convingerea… ba chiar am certitudinea că opiniile pe care le împărtaşim sunt cele mai apropiate de miezul problemei, de însuşi adevărul…
Dl. S. - Cum să nu, prietene, acest lucru îl ziceam şi eu. Lucrurile trebuie întotdeauna judecate prin prisma adevărului… nu trebuie să ne lansăm în declaraţii pe teme pe care nu le cunoaştem, altminteri judecata noastră nu va fi una justă, elocventă.
Dl. B. - Cu siguranţă, trebuie să-ţi susţii afirmaţiile cu argumente solide, de nezdruncinat.
Dl. S. - Astfel, şi numai astfel, vom putea fi un adevărat model celor care doresc să înveţe, “pionierilor” din ziua de azi.
Dl. B. - Ai rostit un mare adevăr, prietene! Ca întotdeauna…
Dl. S. - Am încrederea că amiciţia noastră se va putea dezvolta într-o frumoasă şi adevărată prietenie, camaraderie…
Dl. B. - Bineînţeles, prietene, susţin vorbele tale… Ei, atunci, ce părere ai?
Dl. S. - Despre…?
Dl. B. - Păi, cum? Despre… despre…
Dl. S. - A, da! Cum să nu, prietene! După cum spuneam, opinia mea este următoarea, adică… nu am o părere foarte bună… cum să zic… înţelegi dumneata… nu aş vrea să mă pronunţ…
Dl. B. - Cum? Dar de ce nu ai o părere bună?
Dl. S. - Hm… ştii… nu aş putea să mă pronunţ cu siguranţă…
Dl. B. - A, păi aşa nu mai merge, domnule! Se strică treaba! Dacă nu ai o părere bună, atunci de ce ai mai venit până aici domnule?
Dl. S. - Cum?
Dl. B. - Nu, aşa nu mai merge, domnule! De ce ai mai venit domnule? De ce spui că îmi împărtăşeşti ideile?
Dl. S. - Să vedeţi, prietene…
Dl. B. - Nu, aşa nu mai merge! Nu merge! Şi v-am întrebat dacă ştiţi ce se zice despre…, dacă aveţi aceleaşi concepţii… convingeri… nu vă jucaţi, domnule!
Dl. S. - Nu, îmi pare rău… ce pot spune!
Dl. B. - Nu vă jucaţi!
Dl. S. - Staţi, prietene… m-aţi înţeles greşit!
Dl. B. - Da?
Dl. S. - Păi, da! De ce vă înfierbântaţi atât?
Dl. B. - A, da… scuzaţi-mă, prietene, m-am lăsat purtat de val…
Dl. S. - Avem aceleaşi idei… cum să nu… puţin diferite… dar aceleaşi idei!
Dl. B. - Da, da… aşa e… asta contează, până la urmă!
Dl. S. - Bine, prietene. Deci ne despărţim amici…
Dl. B. - Cum să nu…, şi să ni se îndeplinească idealul…
Dl. S. - Aşa să fie!

Din epoca in care iesea Iliescu presedinte...

Observaţiile unui culegător de alegeri


I. Introducere
Ziua 3 înainte de alegeri.
Mai ia o palmă, dacă vrei un muc de ţigare de pe jos e autoservire, ba chiar îndrăznesc să te tratez cu un bilet la bingo că am de făcut un dialog despre ceva, nu-ştiu-ce acolo şi vreau să văd dacă ai vreo reacţie. Poţi să ai şi pojar din partea mea, dar mai întâi dă-te mai încolo că-ţi fac eu rost de un telefon fără fir de la soră-mea şi o să punem amândoi bazele prostiei organizate prin telepatie la telefon. Că de când s-a înfiinţat „INVINCIBILA ARMADA” spaniolă din mijloc de carte de istorie (ori hârtie simplă de scris pe ea cum vrei s-o iei, că mie mi-e totuna) tind să cred că am ajuns să schimb istoria. Pe baza unor calcule (greşite, eronate, erodate, zi-le cum le-oi zice), am observat nişte jobene de conchistadori ce vor să cucerească inimile populaţiei în marşul către parlament.

II. În sfârşit se dialoghează
Ziua 2 înainte de alegeri
- pe baza observaţiilor de la pct.I conchistadorul cu zâmbet de te lasă lat (şi la propriu şi la figurat), Cutărică …..-ESCU iese fix la ora 11:33 şi două secunde din limuzina Mercedes proprietate personală la intersecţia străzilor X şi Y, chipurile pentru a ajuta pe multiubiţii compatrioţi.
Detalii picante:
◦ semaforul e roşu;
◦ zebra se încinge;
◦ o bătrânică nu mai suportă şi se dezlănţuie; ah!
◦ apare eroul mascat;
- Doamnă stimabilă, vă ofer braţul meu. Să mergem… uşor… aceasta este seara emoţiilor… lăsaţi lacrimile…
- Moşulică, cară-te de aici că am un bolovAN în geantă.

III. Deznodământ
Ziua 1 înainte de alegeri
- populaţia ia cu asalt chioşcurile unde se vând ziare. Toate televizoarele sunt deschise. Comunicat de presă.
„Preşedintele de partid …ESCU, candidat în lupta pentru preşedinţie, anunţă că se retrage. În acest moment nu mai deţine toate facultăţile fizice şi mentale, nefiind capabil să se menţină în cursa electorală. Cauza acestei uimitoare schimbări de situaţie o reprezintă o lovitură puternică de geantă, se pare cu un bolovAN înăuntru, într-o zonă mai sensibilă a corpului(!?), care l-a pus pe domnul …ESCU în spital.” În urma tratamentului (aplicat în celulele nervoase
ale materiei cenuşii) …ESCU îi predă testamentul lui …ESCU ce se menţine în plasa lui …ESCU.
Mă întreb, a trecut 1 aprilie, nu? Câte lucruri s-au schimbat! Nenea …ESCU, tind să cred că au avut efect calendarele cu zâmbetul tău „intelectual” pe ele. Schimbare anticipată în cuibuşorul tău , hai că la asta nu te aşteptai nici tu, nici …ESCU.

IV. Deznodământ previzibil
Ziua O
Şi astfel mister stol de…j’AN, cel din geanta bătrânicei, şlefuit în era ESCU I şi înălţat ca şef de carieră în era ESCU II se vedea instalat în cuibul prezidenţial.

V. Deznodământ final
Ziua 1 după alegeri
Surpriză mare ESCU era … tot ESCU. Ciao, mis conchistadores de anos. Precisamente, quatro

Lenea

Lenea are un caracter tare capricios: vine, trece, pleacă, se întoarce. Când nu dormi destul ţi-e lene. Iar mie mi-e lene. Mi se-nchid ochii, mi-e somn, Dunărea se-neacă leneş în mare iar mie mi se mişcă mâna din ce în ce mai greu… părul mi se lasă pe capul înţepenit, iar eu scriu. Greu, încet, dar scriu. Mi-e lene de lene, iar somnul din mine iese prin păr şi se pulverizează în cameră… camera are geamurile deschise şi mirosul leneş al toropelii iese la aer. Şi iese, şi iese, şi iese de lângă mine şi de la cei care sunt la fel ca mine contopindu-se într-o maree a lenei universale ce se aşterne peste minţile noastre obosite.
Orele trec, timpul trece, secunde, minute, ore, secunde ce trec ca minute, minute ce trec ca ore, ore ce trec ca zile, zile ce nu se mai termină, dar aerul rămâne şi eu şi el şi lenea din mine… mi-e somn.
Mi-e somn de dormit, somn de zi, somn de noapte, mi-e somn şi să mai respir iar soarele moare peste cer, pică, se îngroapă în pământ ca să mă ardă picioarele, să mă ardă toate celulele corpului de lenea care e în ele…
Vreau să dorm. Şi soarele vrea să doarmă, şi luna şi stelele pe cer, iar cerul îşi închide ochii, iar negrul doarme, doarme încet, în ochii mei. Şi cum tot ce văd e negru, negru de somn, negru de ceaţă, dorm cu întunericul şi somnul de lângă mine.

Din sectiunea "Te iubesc ca nimeni altul"...

Mama mă bate. Tata mă bate. Mama mă iubeşte. Tata mă iubeşte. Avem toţi o iubire, nu ştiu cum să zic, din aceea mare care uneşte o familie. Avem aşa cu toţii, cum să spun, o iubire nemărginită unul pentru altul şi tocmai de aceea mă gândesc eu acum, nici nu ştiu cum să zic, cum că suntem foarte fericiţi. Când mama vine acasă, îl aşteaptă pe tata şi apoi toţi mergem să ne iubim muuult... nu cred că cineva pe lumea asta mă iubeşte mai mult decât părinţii mei. Dar tata nu mă iubeşte numai pe mine. Tata o iubeşte şi pe mama, iar mama, prin simpatie, mă iubeşte pe mine, iar tata ne iubeşte deopotrivă pe amândouă. Avem aşa o iubire, nu ştiu cum să spun, din aceea nemărginită. Păcat că eu nu iubesc pe nimeni. Eu nu îi iubesc pe părinţii mei, numai ei pe mine. Şi nici mama nu îl iubeşte pe tata, numai tata pe mama. Când voi avea copii, îi voi iubi şi eu foarte tare?… mă vor iubi şi ei pe mine? M-ar durea prea tare şi iubirea lor, cum în special mă doare acum iubirea de tata şi de mamă. Ceea ce nu îmi place la felul în care mă iubeşte tata este că preferă să mă iubească mai mult la cap şi în abdomen. Odată ţin minte că mi-a dat şi sângele, am plâns o zi întreagă pentru că mă durea capul în locul unde mă iubise tata... Mama nu e aşa, ea mă iubeşte mai puţin şi îmi place aşa. Mama mă iubeşte numai pe spate, iar pe spate se vindecă mai bine iubirea. Dar când mă gândesc la relaţia de iubire dintre ai mei mi se face milă şi îmi doresc foarte mult ca cei doi să nu mai ţină atât de mult unul la altul... îmi dau şi lacrimile câteodată, dar numai când mă uit la mama, şi niciodată când mă uit la mine. Tata îmi zice că trebuie să fiu un copil curajos şi să nu plâng niciodată pentru că viaţa e grea şi plină de probleme pe care eu nu le cunosc încă. Şi ce îmi mai zice tata e să mă feresc întotdeauna de persoanele violente, pentru că zice el că dacă stau cu ele mereu o să mă doară câte ceva. Ceea ce mi se pare mie ciudat este că la mine în familie nu cred că este nimeni vinovat pentru că noi ne iubim foarte mult, dar mereu mă doare câte ceva. În special capul şi abdomenul. Dar nu ştiu de unde, pentru că noi ne iubim.....
Of... tata a iubit-o prea mult pe mama şi acum mama a plecat. Tata zice că de acolo unde a plecat nu se va mai întoarce niciodată şi îmi promite că pe mine nu mă va iubi niciodată la fel de mult ca pe mama, ca să stau cu el. Dar tata îmi mai zice că şi el trebuie să plece cu nişte oameni care se numesc poliţişti, pentru că a iubit-o aşa de mult pe mama. Vreau acasă, nu mai vreau iubire, o vreau pe mama acasă...
*
* *
Acum sunt singură. Stau uneori, meditez asupra condiţiei mele ca şi fost copil. Ce s-ar fi întâmplat până acum cu soarta mea, dacă aş fi avut norocul unei familii normale ? Am suferit prea mult din acea “ iubire “, acel grăunte de furie nebună, am suferit pentru nişte demoni care nu erau ai mei, pentru o cauză ce nu era în mâinile mele de a fi rezolvată... Strălucirea de pe faţa unui copil este lucrul cel mai de preţ al celor ce l-au zămislit, sacrul de care profanul nu are voie să se atingă. Şi totuşi, faţa strălucirii şi-a plecat sclipirea în faţa nedreptăţii. Acum ce mai e de spus ? Aş fi putut spune “ NU “ acestei molestări a integrităţii mele ? În limbajul unui copil, acest NU se lupta cu demonii părinţilor mei, numai că era prea firav pentru a ieşi victorios. Copilul acela a spus NU violenţei în familie, prin însăşi negarea existenţei molestării, prin substituirea sa imaginară cu iubirea. Copii reacţionează la violenţă prin propriul lor limbaj, nu destul de puternic pentru a opri agresiunea, dar dacă copilul strigă cu disperare după un ajutor, de ce nu vine, sau de ce vine prea târziu ? Atunci când copilul strigă, adultul trebuie să îl audă, pentru că face parte din atribuţiile sale de maturitate. Atunci când violenţei în familie i se pune NU în faţă, acel apel la umanitate ar trebui să fie destul de puternic pentru a opri agresiunea. Pentru că lacrima copilului tău va fi lacul în care tu te vei îneca mai târziu, dacă nu ai grijă ca această lacrimă să se usuce.
*
* *
Copilul meu mă iubeşte. Eu îmi iubesc copilul. Copilul meu nu mă bate. Eu nu îmi bat copilul. O lacrimă mi se prelinge pe obraz în timp ce mica fiinţă îşi scaldă privirile în strălucire. Faţa îi râde, iar lacrima mea sclipeşte la vederea oazei de lumină ce i se arată. Aceasta este iubire.