Chiar asa...?

O întrebare frecventă în zilele noastre este aceea ,,până când?''. Până când vom mai îngheţa de frig în staţie aşteptând autobuzul care nu mai vine? Până când va trebui să fii politicos cu toată lumea şi să suporţi toanele tuturor? La prima întrebare chiar nu găsesc un răspuns care să mă satisfacă, dar la a doua am unul destul de mulţumitor: până când vei dori sa te opreşti. Iar dacă în momentul în care am pus întrebarea discutam despre toleranţă, de când am aflat răspunsul se poate vorbi de intoleranţă. De ce trebuie neapărat să-l suporţi pe cel de lângă tine? De fapt, chiar nu trebuie, acest lucru ţi-a fost impus de lumea în care trăieşti, dar e un lucru cu care poate nu consimţi.
Toleranţa aceasta e foarte complicată, pentru că ea vine ca o constrângere a unei constrângeri. Trebuie să fii tolerant cu ceilalţi pentru ca, la rândul lor, ei să fie toleranţi cu tine. Eşti tolerant pentru că ei reprezintă societatea, mediul în care trăieşti. Este nu numai un lucru pe care îl faci, ci pe care TREBUIE să îl faci, cât timp nu vrei să fii singur. Atât ,,a vrea" cât şi ,,a trebui" acţionează ca o constrângere asupra eului tău, impunându-ţi anumite bariere peste care nu îţi permiţi să treci. Astfel, tu nu eşti niciodată liber, ci constrâns de chiar propriile necesităţi, cum ar fi nevoia de comunicare, de interacţiune cu alţi oameni, total diferiţi faţă tine. Astfel, pentru a convieţui în asemenea diversitate acaparatoare, ai nevoie de toleranţă, ca un instrument al supravieţuirii.
Poate de aceea, după ce, în sfârşit vine autobuzul şi ne urcăm în el, nu vorbim cu ceilalţi oameni. Fiecare este scârbit de imensul compromis pe care îl face cu propria personalitate, pentru a supravieţui în jungla de intoleranţă tacită, ascunsă în spatele măştilor ce acaparează tot autobuzul.
Dar ciudata relaţie dintre noi şi ceilalţi nu se opreşte aici. Sunt multe conexiuni pe care mintea le face, dar pe care corpul le ignoră voit. Văzând în ce vădit conflict te afli cu propriul tău spirit din cauza unui lucru pe care nu îl poţi controla, mai mult, el fiind controlorul (lucru care te înfurie la culme, e ca şi cum ar trebui să faci pace cu cel mai mare duşman al tău, pentru că nu ai destulă armată cu care să-l răpui, el având de n ori mai mulţi oameni decât tine), te întrebi dacă merită atât de mult consum sufletesc pentru un lucru despre care ai uitat cât îţi este de important (vital chiar), pentru deplina ta desăvârşire.
Te afunzi tot mai mult în gânduri pe această temă şi ajungi în cele din urmă la o concluzie care nici măcar nu dă dreptate credinţei tale de la începutul raţionamentului: e mult mai important să fii tolerant cu ceilalţi (astfel încât şi ei să fie cu tine), decât să ţii prosteşte de un orgoliu, pe care, culmea, îl ai tocmai din toleranţa celorlalţi faţă de tine.
Buimăcit de asemenea concluzie neaşteptată, te trezeşti din somnul în care îţi cufundaseşi gândirea, îţi corectezi strâmbătura feţei într-un zâmbet mieros şi nişte ochi ca de pisică, pe care îi ţinteşti asupra omului de lăngă tine din autobuz. Văzând această schimbare bruscă a fizionomiei tale, omul se trezeşte şi el din gândirea sa, îşi corectează şi el încruntarea feţei (şi săgeţile ochilor pe care ţi le aruncase preţ de un ceas înainte), pune un zâmbet cuminte şi rămâne uitându-se la tine. Vă uitaţi unul la altul, zâmbind stânjeniti, dându-vă seama că doar cu câteva momente în urmă, aveaţi expresiile celor care urmau să se ia la bătaie. Zâmbiţi, ştiindu-vă obligaţi să vă arătaţi toleranţa. Sunteţi prizonierii zâmbetelor voastre.