Lenea

Lenea are un caracter tare capricios: vine, trece, pleacă, se întoarce. Când nu dormi destul ţi-e lene. Iar mie mi-e lene. Mi se-nchid ochii, mi-e somn, Dunărea se-neacă leneş în mare iar mie mi se mişcă mâna din ce în ce mai greu… părul mi se lasă pe capul înţepenit, iar eu scriu. Greu, încet, dar scriu. Mi-e lene de lene, iar somnul din mine iese prin păr şi se pulverizează în cameră… camera are geamurile deschise şi mirosul leneş al toropelii iese la aer. Şi iese, şi iese, şi iese de lângă mine şi de la cei care sunt la fel ca mine contopindu-se într-o maree a lenei universale ce se aşterne peste minţile noastre obosite.
Orele trec, timpul trece, secunde, minute, ore, secunde ce trec ca minute, minute ce trec ca ore, ore ce trec ca zile, zile ce nu se mai termină, dar aerul rămâne şi eu şi el şi lenea din mine… mi-e somn.
Mi-e somn de dormit, somn de zi, somn de noapte, mi-e somn şi să mai respir iar soarele moare peste cer, pică, se îngroapă în pământ ca să mă ardă picioarele, să mă ardă toate celulele corpului de lenea care e în ele…
Vreau să dorm. Şi soarele vrea să doarmă, şi luna şi stelele pe cer, iar cerul îşi închide ochii, iar negrul doarme, doarme încet, în ochii mei. Şi cum tot ce văd e negru, negru de somn, negru de ceaţă, dorm cu întunericul şi somnul de lângă mine.