Asta e viata ta!!

Te naşti, plângi, după ce primeşti prima palmă din viaţă, şi apoi porneşti în viaţă animat de gândul că e frumoasă şi doar de-aia o trăieşti. Uiţi cât de bine a fost în burta mamei pentru că oricum nu mai ai cale de întoarcere, uiţi ce a fost înainte de burta mamei, cine ştie ce altă minunăţie, uiţi şi că ai plâns de-ai rupt pământul când ai ieşit că doar asta nu e amintire cu care să-ţi începi viaţa într-un loc. Aşa că te îndoctrinezi repetându-ţi în fiecare zi vorba aia '' Viaţa e frumoasă! '', deşi nu ştii nici cine a zis-o prima dată şi nici dacă este adevărată. Dar decât să-ţi aduci aminte că ai plâns… merge orice deocamdată. Pe măsură ce timpul trece, tu creşti, creşti, uiţi de treaba mai puţin plăcută cu boceala, uiţi şi de orice zicală pe care încercaseşi să ţi-o bagi în cap, eşti de fapt cam în aer cu starea ta de spirit. Nu e rău, dar nu e nici bine. E aşa … ceva de genul… trăiesc în fiecare zi, mănânc în fiecare zi, merg în fiecare zi, fac ceva în fiecare zi! Uiţi şi de asta. Apoi vezi că în fiecare zi, în afară de faptul că trăieşti, mai apare şi câte o problemă, …două, …trei, …patru. Dai din umeri şi zici că na… asta e! Mergi ca un bezmetic prin viaţă şi te loveşti de toate zidurile, lovituri care, venind vorba îţi iau din viaţă şi te îmbolnăvesc, astfel încât din faţa ta luminoasă şi netedă rămâne un fel de penumbră pe sub ochi şi o întunecare generală pe toată întinderea chipului tău. Impactul cu zidul este de obicei violent şi te învineţeşte. Astfel, îţi dai seama că de la fostul tău slogan '' Viaţa e frumoasă! '' ai ajuns pe nesimţite la unul mai dureros '' Viaţa e o buşitură! ''. Sau o serie de buşituri, dacă vrei să fii mai realist. Trece vremea şi peste problema asta. Ajungi iar să nu-ţi mai pese. Laşi viaţa să te depăşească, evitând orice zid care te-ar putea lăsa cu o nouă vânătaie. Acum eşti preocupat doar de vindecarea vechilor vânătăi (procedeu dureros şi de durată) şi de evitarea tuturor zidurilor care se ivesc în drumul tău. Bine, că nu eşti sfânt şi te mai buşeşti ca tot omul, din când în când. Înjuri şi-ţi dai seama că mai ai o pată pe corpul tău, iniţial imaculat, de curăţat. Aşa că te înhami bine la treabă şi dai şi freci până se curăţă. Sau până dai cu capul de alt zid.
Vine o vreme apoi când obstacolele din cărămidă sau BCA se împuţinează. Nu mai ai puterea să te bucuri ca-n tinereţe, dar oricum, în sinea ta eşti mulţumit că măcar o să ai mai puţin de lucru. Dar zidurile încep să se împuţineze atât de mult încât cu scepticismul căpătat de la viaţă, începi să intri la bănuieli. Că… de ce oare? Ce e asta, o glumă? Păi tu mai ai chef de glume? La un moment dat, nu mai apare nici un zid la orizont. Nu-ţi vine să crezi! Dup-atâta chin şi muncă, să răsară soarele? Apoi, ca un fulger, cu viteză (nu mai ştii dacă a sunetului sau a luminii, că oricum amândouă sunt prea rapide pentru tine şi chiar aşa, tu nu mai vezi bine nici cu ochelari) vine-un zid mare, negru, fioros, nici din cărămidă, nici din BCA, de care încerci să te fereşti dar dai cu capul în el, şi mori. Te-ai lovit prea tare. Te-ai lovit aşa de tare, încât de data asta nu mai ai nici o vânătaie. Şi celelalte, au dispărut şi ele… te pregăteşti de al treilea tău slogan din viaţă: '' Mens sana in corpore sano '' dar nu apuci să-l grăieşti că observi un lucru ciudat: '' mens sana '' ai, dar '' corpore sano '' nu. De fapt, după ce vrei să te pipăi, observi că nu ai nici un fel de '' corpore ''. Rămâi uluit preţ de câteva secunde, şi apoi îţi zici că asta e! Te-oi fi născut tu plângând dar ai murit tăcând, cu o palidă lumină la capul tău!