Din sectiunea "Te iubesc ca nimeni altul"...

Mama mă bate. Tata mă bate. Mama mă iubeşte. Tata mă iubeşte. Avem toţi o iubire, nu ştiu cum să zic, din aceea mare care uneşte o familie. Avem aşa cu toţii, cum să spun, o iubire nemărginită unul pentru altul şi tocmai de aceea mă gândesc eu acum, nici nu ştiu cum să zic, cum că suntem foarte fericiţi. Când mama vine acasă, îl aşteaptă pe tata şi apoi toţi mergem să ne iubim muuult... nu cred că cineva pe lumea asta mă iubeşte mai mult decât părinţii mei. Dar tata nu mă iubeşte numai pe mine. Tata o iubeşte şi pe mama, iar mama, prin simpatie, mă iubeşte pe mine, iar tata ne iubeşte deopotrivă pe amândouă. Avem aşa o iubire, nu ştiu cum să spun, din aceea nemărginită. Păcat că eu nu iubesc pe nimeni. Eu nu îi iubesc pe părinţii mei, numai ei pe mine. Şi nici mama nu îl iubeşte pe tata, numai tata pe mama. Când voi avea copii, îi voi iubi şi eu foarte tare?… mă vor iubi şi ei pe mine? M-ar durea prea tare şi iubirea lor, cum în special mă doare acum iubirea de tata şi de mamă. Ceea ce nu îmi place la felul în care mă iubeşte tata este că preferă să mă iubească mai mult la cap şi în abdomen. Odată ţin minte că mi-a dat şi sângele, am plâns o zi întreagă pentru că mă durea capul în locul unde mă iubise tata... Mama nu e aşa, ea mă iubeşte mai puţin şi îmi place aşa. Mama mă iubeşte numai pe spate, iar pe spate se vindecă mai bine iubirea. Dar când mă gândesc la relaţia de iubire dintre ai mei mi se face milă şi îmi doresc foarte mult ca cei doi să nu mai ţină atât de mult unul la altul... îmi dau şi lacrimile câteodată, dar numai când mă uit la mama, şi niciodată când mă uit la mine. Tata îmi zice că trebuie să fiu un copil curajos şi să nu plâng niciodată pentru că viaţa e grea şi plină de probleme pe care eu nu le cunosc încă. Şi ce îmi mai zice tata e să mă feresc întotdeauna de persoanele violente, pentru că zice el că dacă stau cu ele mereu o să mă doară câte ceva. Ceea ce mi se pare mie ciudat este că la mine în familie nu cred că este nimeni vinovat pentru că noi ne iubim foarte mult, dar mereu mă doare câte ceva. În special capul şi abdomenul. Dar nu ştiu de unde, pentru că noi ne iubim.....
Of... tata a iubit-o prea mult pe mama şi acum mama a plecat. Tata zice că de acolo unde a plecat nu se va mai întoarce niciodată şi îmi promite că pe mine nu mă va iubi niciodată la fel de mult ca pe mama, ca să stau cu el. Dar tata îmi mai zice că şi el trebuie să plece cu nişte oameni care se numesc poliţişti, pentru că a iubit-o aşa de mult pe mama. Vreau acasă, nu mai vreau iubire, o vreau pe mama acasă...
*
* *
Acum sunt singură. Stau uneori, meditez asupra condiţiei mele ca şi fost copil. Ce s-ar fi întâmplat până acum cu soarta mea, dacă aş fi avut norocul unei familii normale ? Am suferit prea mult din acea “ iubire “, acel grăunte de furie nebună, am suferit pentru nişte demoni care nu erau ai mei, pentru o cauză ce nu era în mâinile mele de a fi rezolvată... Strălucirea de pe faţa unui copil este lucrul cel mai de preţ al celor ce l-au zămislit, sacrul de care profanul nu are voie să se atingă. Şi totuşi, faţa strălucirii şi-a plecat sclipirea în faţa nedreptăţii. Acum ce mai e de spus ? Aş fi putut spune “ NU “ acestei molestări a integrităţii mele ? În limbajul unui copil, acest NU se lupta cu demonii părinţilor mei, numai că era prea firav pentru a ieşi victorios. Copilul acela a spus NU violenţei în familie, prin însăşi negarea existenţei molestării, prin substituirea sa imaginară cu iubirea. Copii reacţionează la violenţă prin propriul lor limbaj, nu destul de puternic pentru a opri agresiunea, dar dacă copilul strigă cu disperare după un ajutor, de ce nu vine, sau de ce vine prea târziu ? Atunci când copilul strigă, adultul trebuie să îl audă, pentru că face parte din atribuţiile sale de maturitate. Atunci când violenţei în familie i se pune NU în faţă, acel apel la umanitate ar trebui să fie destul de puternic pentru a opri agresiunea. Pentru că lacrima copilului tău va fi lacul în care tu te vei îneca mai târziu, dacă nu ai grijă ca această lacrimă să se usuce.
*
* *
Copilul meu mă iubeşte. Eu îmi iubesc copilul. Copilul meu nu mă bate. Eu nu îmi bat copilul. O lacrimă mi se prelinge pe obraz în timp ce mica fiinţă îşi scaldă privirile în strălucire. Faţa îi râde, iar lacrima mea sclipeşte la vederea oazei de lumină ce i se arată. Aceasta este iubire.