Oborul - Inca supermarket al zilelor noastre

Libertatea are prin definiţie multe feluri şi o infinitate de nuanţe. Are ca trăsătură
principală posibilitatea de a alege, însăşi garanţia libertăţii. Cu cât mai multe opţiuni, cu atât mai multă libertate. În cele ce urmează, ne vom referi la libertatea cumpărătorului cu mijloace financiare limitate de a alege. Până la urmă, fiecare dintre noi trebuie să aibă mai mult de o opţiune…

Într-o zi ca toate zilele de final de săptămână, tot bişniţarul, negustorul, papucarul şi cine mai doreşte se duce să se expună şi să-şi expună marfa în târg. Bună, proastă, mai mult proastă decât bună, el se scoală nu mai târziu decât sfântul Soare şi se duce să-şi vândă marfa. Au tot interesul, pentru că cei mai mulţi din asta trăiesc.

Tot în aceeaşi zi de final de săptămână, ploieşteanul de rând (bogat, sărac, mai mult sărac decât bogat) se duce la târg să-şi îmbogăţească “patrimoniul” personal cu încă un obiect de preţ. Preţ mic al unui obiect prost – de calitate îndoielnică – cum vreţi – dar care este al tău şi pe care nimeni nu ţi-l poate lua.

Astfel, din zorii zilei până în amiaza târzie, cererea se întâlneşte cu oferta şi se contopesc într-o mare de oameni şi tarabe ce ocupă un spaţiu de cam 10 000 m2 (1 ha, ca să înţeleagă tot românul) din terenul public al zonei Ploieşti Obor.

În patrulaterul cu unghiuri aproape drepte descris mai devreme, găseşti tot ce vrei şi ce nu vrei. Văzut din perspectivă, îţi poate apărea ca un fals nereuşit al lui Picasso. Dar cum suntem pe plaiuri româneşti să ne întoarcem în locul unde strada Gârlei se întretaie cu strada Ostaşilor, iar strada Apelor dă în strada Oborului. Aici, diversitatea îşi află locul. Pentru ca bogăţia ofertei să nu te ia pe nepregătite, în păduricea (sau ce-o fi acea adunătură de copaci gârbovi şi iarbă călcată în picioare) ce separă drumul oborului de şosea, unii dintre negustori (printre care şi câţiva manufacturieri cu căciuli tricotate sau curele din piele tăbăcită) îşi aşează marfa pe folii de plastic, iar ei, negustorii se aşează în comfortabile scăunele de pescuit menite să-i ţină treji pentru gospodărirea mărfii, aşa cum făcea şi Prâslea păzind noaptea merele de aur.

Numai că aceştia numai mere nu au de vânzare, ci piese de schimb uzate, aparate de radio Nshica şi walkman-uri "Panasonic". Mergând mai departe, cumpărătorul de rând se loveşte de mirosul greu al unei zile de târg. Parcurgând strada Oborului dai de clădiri în toată regula, cu ciment şi BCA (nu tablă şi ţinte), unde îşi au locul sediile magazinelor de construcţii. Ajuns în perimetrul târgului propriu-zis, ţi se adună în faţa ochilor mai multe secţiuni, fiecare cu specificul său. Sunt în total cam 8 sectoare unde toţi negustorii, bişniţarii sau tarabagii care au un punct comun se adună în spatele unor garduri ruginite de sârmă pe nişte tarabe din beton sau tablă, cam “ciobite” din colţ în colţ.
Cum intri, pe dreapta, e locul fostei “pieţe a ruşilor” unde acum, urmaşii lor, români neaoş vând cărţi vechi, blugi de firmă (chinezească), unelte chinezeşti de pescuit, mături, vechituri, miere, seminţe şi covrigi. Deşi eşti tentat să zici că şi mierea, seminţele şi covrigii sunt tot chinezeşti, te inşeli. Dar nu-i o problemă, că ai timp în tot tîrgul să-ţi dai dreptate.
Trecând în următorul sector, dai de fierării de tot felul, învechite şi ruginite, dar care mai funcţionează, în virtutea inerţiei, din moment ce sunt scoase la vânzare. Te uiţi în jurul tău (deşi nu vezi prea bine din cauza mării de oameni ce se înghesuie în tine) şi vrei să-ţi găseşti un drum de ieşire.

Pentru a evada, îţi calci şi tu pe inimă precum şi pe marfa cea generos întinsă pe jos a comercinaţilor, astfel încât te împiedici de o tastatură îngălbenită şi calci pe nişte rulmenţi scoşi din deruginol pentru a fi readuşi în “sfera productivă”. Te scuzi, mai cu juma' de voce, omului că i-ai stricat marfa şi o tuleşti ca să nu aibă timp să te pună să o plăteşti.

Văzându-te ieşit, îţi continui periplul prin locul în care te afli. După vreo două dughene (să-mi fie iertat, dar altfel nu ştiu cum să le numesc) în care se servesc mici leşinaţi şi bere trezită (în disonanţă cu cei care o consumă), dai de un bătrânel (cu barbă deasă şi cu păr probabil cărunt dacă l-ar fi avut) ce vinde raţe împăiate şi alte păsări fără viaţă, dar viu colorate.

Se vede apoi la orizont agroalimentara, plină de cartofi (câteva camioane), cereale vândute la dublă (dintre care mai răsărite: grâul, orzul, ovăzul, soia şi meiul, mei care reprezenta pe timpuri grâul dacilor) şi alte roade procesate ale câmpului, ca: mălaiul, tărâţele şi huruiala. Aici este locul unde Hansel şi Gretel s-ar simţi ca la ei acasă, având destule boabe încât să-şi lase urma chiar dacă ar face înconjurul lumii.

Tot în acest sector există şi o mică piaţă, cu ofertă bogată pentru dimensiunile sale reduse: de la varză la banane, plus floricele sau popcorn ca să înţeleagă tot tineretul. Impresia lăsată de această frântură este una bună, pentru că atât marfa (în afară de banane) cât şi producătorii sunt româneşti 100%.

Urmându-ţi drumul, dai de lemnărie (stinghii, stâlpi, cherestea, chiar şi mobilă) pentru construirea şi mobilarea unei viitoare case.

Mai apoi, târgul se continuă cu exact lucrurile de la început, trecând printre haine, biciclete, cafea, corpuri de iluminat şi ajungându-se la seminţe şi covrigi. Astfel se închide un cerc, pe care, aproape în fiecare duminică ploieştenii cu ceva bani în buzunar (nici prea mulţi, dar nici deloc) îl străbat în căutare de noi achiziţii.

Niciodată nu eşti liber. Întotdeauna ai ceva de dat. Un blug, un ban sau o vorbă bună, nici una dintre acestea nu îţi este oferită gratuit. Astfel, eşti liber până când trebuie să plăteşti ceea ce cumperi. Sau până când trebuie să îţi vinzi marfa. De fapt, eşti liber până când TREBUIE.