Chinurile facerii (intr-un moment de suparare)

Stau şi mă gândesc câteodată, fumând lumină şi îmbătându-mă cu muzică, la marii şi mereu tinerii noştri scriitori, ai "patriei", cum după lupte seculare şi cazne greu de închipuit, din minţile şi mâinile lor au ieşit adevărate capodopere ale lumii vechi şi noi. Stau şi meditez, îmi conduc gândurile până într-un punct înfundat, de unde nu mai există cale de ieşire. Şi apoi, ori mă opresc din gândit, ori o iau de la capăt, cu aceleaşi poveşti, aceeaşi muzică îmbătătoare pusă la infinit, meditând uneori şi asupra incapacităţii mele de a mă gândi la ceva nou, nu prăfuit deja de gândurile anterioare. Şi atunci, într-un moment cu sclipiri orbitoare, care trece repede, de altfel, mă apuc să scuip rodul frământărilor mele nocturne. Uneori am noroc şi iese ceva chiar demn de luat în seamă, cu tot scuipatul ce îl însoţeşte.. Dar, de cele mai multe ori, greaţa provenită de la vederea acelei substanţe vâscoase, mă descurajează şi renunţ la orice speranţă de ameliorare a gândirii, a raţionamentului meu. În orele acelea de tăcere lăuntrică, liniştea mea este uneori tulburată de unele crize de deznădejde, apărute din senin. Şi atunci, îmi adun toate forţele rămase şi încerc iar să debitez, dând viaţă unor raţionamente care mai de care mai ciudate. Acum, oricum nu prea contează. Mintea mea e o minte liniştită. Se calmează foarte uşor, şi mai ales, foarte repede. Aşa că nu mă îngrijorez că aş putea fi observat de cineva. Şi, uneori, e chiar bine să fii mic. Poţi să observi fără să fii observat. Până când, într-o zi, îţi dai seama că ar fi mai bine dacă te-ar observa alţii pe tine, şi nu tu pe alţii. Dar, oricum, nu contează. Am scris prea mult. E timpul să-mi trimit mintea la culcare, am obosit-o prea mult pentru o singură zi.